Nocturnă

Cu pietre-n buzunare, pe malul unui lac, aștept.
Lumini în depărtare, becurile unor felinare, se sting.
Mă sting și eu cu ele.
Cu respirația greoaie mă mișc de-a lungul unei ape
în care reflexia-mi trădează frica de moarte.
Ticăie un ceas, 
dar eu nu bag de seamă.
Căci ce e timpul în fața vieții de apoi,
în fața unei veșnicii absurd promisă tuturor,
în fața nemuririi?

Orizontul ticăie și el.
Și parcă tot universul țipă, lovindu-mă cu picuri reci.
Și parcă aud un flaut, ce încearcă să zdrobească tăcerea ce mă                                                          înconjoară.
Și parcă nu mai văd clar.
Îmi simt pielea străbătută de stropi întunecați,
lacrimi de smoală.
Dar cine le plânge oare? Căci nu e nimeni deasupra mea.
Îmi mișc pașii înspre sunetul închipuit de flaut.
Dar cine să cânte oare? Căci nu e nimeni împrejur.
Îmi închid ochii și îmi fac curaj.
Dar cine să știe oare?
Căci nu e nimeni,
nicăieri,
niciodată.

Privesc în gol
și parcă și ochii mi-s goi.
Lipsiți de grai, și ei, și eu.
Și buzele-mi tremură din lipsă de aer.
Întreg corpul îmi e împietrit de spaimă.

„Ajută-ma!”
strig din răsputeri.
Cad în genunchi, alunecând ușor pe pământul ud.
„Te rog!”
plâng cu lacrimi amare ce-mi ard obrajii.
Cu unghiile scrijelesc argila, cu palmele mă aduc mai aproape.
„Ia-mă!”
șoptesc și aud cum moartea îmi suflă în ceafă.
Așa că nu mă mișc,
nu vorbesc,
nu respir.
Cu pietre-n buzunare, pe malul unui lac, aștept.

           James Abott McNeill Whistler - Nocturne