Neliniștea singurătății

Simt că plutesc. Simt cum viața se scurge din mine. Aș vrea să știu unde se duce, dar e prea târziu. Deja am pierdut-o. Deja m-am pierdut pe mine. Mă răpune dorul, un dor nebun, pentru ce-a fost, pentru cine a fost, pentru acel cineva care a fost. Mă înjunghie orgoliul, un orgoliu copilăresc, dar care mă ține pe loc. Nu mă lasă să zic nimic. Nu mă lasă să fac nimic. Nu mă lasă să simt nimic. Și vreau să simt. Vreau să simt... tot. Mă salvează demnitatea, cea mai bună scuză pe care aș fi putut-o găsi.

„De ce nu zici nimic?”

„Păi mai am și eu un gram de demnitate, nu-i așa?” Bine spus, un gram. Pentru că pe restul am cheltuit-o pe chestii mărunte, care au durut enorm, dar fără de care nu puteam trăi. „Nu-i așa?” Nici acum nu sunt sigură pe mine. Trebuie să-i întreb pe ceilalți. Nu sunt sigură că fac ceea ce trebuie, dar știu că fac ceea ce simt. Și știu că e bine să faci ceea ce simți. Măcar așa te știi împăcat cu tine. Nefericit, trecut prin mizerie, dezgustat... dar împăcat cu tine.

Obișnuiam să zic: „vreau doar să fiu fericită”. Dar mi-am dat seama că fericită sunt și atunci când privesc un apus de soare sau atunci când mănânc o înghețată. Acel nod în stomac nu e tristețe, ci neliniște.

Agitația, haosul, neînțelegerile... te distrug. Încetul cu încetul, pas cu pas, ajungi să înnebunești, pentru că nu îți mai poți găsi liniștea, fie ea interioară, fie înconjurătoare. Avem nevoie de liniște... ca să progresăm, ca să cunoaștem, ca să trăim. Să trăim fără să ne simțim vinovați, fără să ne simțim amenințați, fără să ne simțim singuri într-o lume atât de vicioasă.

Pentru că singurătatea nu priește nimănui. Uneori ne dorim să fim doar noi, cu gândurile noastre, ca să ne odihnim, ca să ne relaxăm, ca să uităm. Dar dacă am fi puși să facem o alegere între a fi singuri pe vecie sau mereu înconjurați de cineva, ne-am alege unii pe alții, lăsând singurătatea, exilul să-și vadă de treabă.

„Restlessness” de David Kiraly